“Auzi nişte chicote, aşa că se ridică grăbindu-se să vadă despre ce era vorba. Cum făcu stânga, dincolo de stâlp, îi zări pe cei doi giganţi roşcovani, Piero şi Patrizio, străfocându-se de mama focului să se aburce pe o masă. Lumina se aprinsese deasupra lor reclamând atenţie ca un reflector pe un con de scenă şi lumea se înghesuia să nu rateze spectacolul, care promitea să înceapă dintr-o clipă în alta. O muzică de circ porni în fundal. Gemenii rămaseră câteva secunde în loc, nemişcaţi, să fie siguri că nu au declanşat vreun cutremur. Şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient să stea neclintiţi acolo, sus, în stratosfera restaurantului, se şi întoarseră cu spatele la mulţime şi îşi dădură jos pantalonii pe acordurile muzicii clownești. Înalţi şi bine făcuţi, cu fundurile uriașe, susţinute de niște picioare groase ca trunchiurile de copac, îmbrăcate în chiloți-mânecuță, începură să se zgâlţâie, izbindu-se unul de celălalt într-un balans fin, de cancan masculin. Mulţimea râdea în hohote, plăcut surprinsă de reprezentație, în timp ce Tanța încremenise. Nu îşi putea închipui cum cei mai serioşi oameni, pe care îi cunoscuse ea în Italia, se puteau deda la aşa ceva. Cei doi chicoteau şi se bâţâiau, sperând să îi facă pe invitaţi să se simtă bine. Şi aceştia chiar se simţeau! Fluierau ca apucaţii. Mulţimea convenţională şi plictisitoare prin entuziasmul ei factice se transformase într-o hoardă de admiratori care aplauda frenetic şi se topea de râs. După ce îşi zguduiră şuncile până la leşin, scoţând simultan nişte pârțâieli amuzante, Piero şi Patrizio îşi traseră nădragii şi se întoarseră cu faţa către public, făcând o plecăciune umilă, de comedianţi care îşi salută spectatorii.

Abia la final, Tanța se lăsă şi ea pradă bunei dispoziţii şi râse din toată inima. Tare simpatici, dar nebuni mai erau:

– Cum se mai distrează şi italienii ăştia, zău aşa! Nu ştiu să cânte ca lumea, să se simtă bine, civilizat. Să se măscărească, însă, de minune…”