M-a fascinat dintotdeauna felul în care oamenii devin. În care timpul și oamenii întâlniți te șlefuiesc într-un anume fel, fără să știi, și mă întreb cât din sine ajunge să se arate lumii, de fapt? E personalitatea ta și peste ea sunt straturi de mamă și de tată și de relația dintre ei și de frați-surori sau unchi-mătuși mai importanți, apoi vin prietenii cei mai buni, prietenii cei mai buni, care se retrag și devin răi, apoi vine partenerul de dimineață, cel de ieri și de alaltăieri, dar și cel static, de drum. Iei din toți câte ceva la modul osmotic, din dorința de conviețuire și te transformi, fără să știi, iar la un moment dat, pur și simplu, ești. Și atunci cine ești, de fapt? Îți sufleci mânecile și faci tehnici de reiki-piki și meditezi stând în cap, doar-doar vei afla cine ești tu, cel de la început.
E oare așa sau e exact invers, adică ești o carne albă fadă inodoră până începi să îți presari arome cu experiențe, oameni și amintiri?