Îmi pare uneori că suntem niște funcționari foarte harnici. Când facem cunoștință cu un om sau trăim o experiență, tindem să îl/o etichetăm. Și cu asta ne ștergem pe mâini, ne-am luat de o grijă, am pus-o într-un sertar din care ea se poate zbate să iasă cât poftește, că nu va reuși sau, în cel mai fericit caz, va șchiopăta în urma rănii, pe care plasturele smuls cu trudă i-a cauzat-o. Dacă faci cunoștință cu cineva la tinerețe, el va avea și la 50 de ani, tot 20 de ani, pentru tine, și va iradia prospețime, iar dacă se întâmplă să prinzi pe cineva într-o etapă a vieții când se comportă ca un idiot, atunci, poate să ia ceaiul zi de zi, în aceeași cafenea, cu Dalai Lama, că tu tot un prostănac îl vei considera și așa mai departe.
Și în sens invers, o oarecare orbire va surveni în față defectelor individului, care nu se pot revela din cauza filtrului roz inițial, pe care îl aplici și prin care nu trece meschinăria, deși ea există și o simți și o pipăi și te deranjează, până când, la mulți ani după, te apucă revelațiile despre „adevărata natură” a celui din fața ta.
Și cum viața e o curgere, apare tot timpul tensiunea asta dintre dinamica ei și fixismul nostru disperat de a pune ace fluturilor încă vii și de a-i băga cu de-a sila în insectare mentale, doar-doar ne-om simți oleacă mai safe, cum se zice acuma.