Fetița se opri. Gâfâind, își duse mâna la piept și își ascultă inima. Iepurele se apropie neînfricat, înfometat după o mângâiere. Își plecă urechile și pentru câteva clipe, păru că au (re)devenit cei mai buni prieteni, când, deodată, un foșnet le atrase atenția și fu de ajuns pentru Urechilă să o ia din nou la goană și să se piardă pe câmp, de parcă nici nu ar fi fost prin preajmă. Fetița pufni îmbufnată și pentru a nu știu câta oară trăi dezamăgirea abandonului. Un sentiment de ciudă îi încolți în inimă și își spuse în sine că data viitoare nu va mai fi așa de înțelegătoare cu Iepurele ăsta mare și fricos.
Tânjea, însă, după compania lui, după râsetele pe care le trăgeau împreună, după raznele lor printre câmpurile cu grâu copt, când el îi arăta găurile pământului, secretele ierbii și se mirau deodată ce sită ciuruită era scoarța pe care călcau, când ea crezuse că era doar plastilină întărită.
Dar el părea de fiecare dată că nu o mai cunoaștea, ca un amnezic zurliu.
Își despleti una din codițe și se trânti în iarbă. Noaptea, iarba verde de peste zi devine și ea neagră, așa că se trânti în iarba neagră și contemplă întunericul și stelele. În sinea ei, spera să revină, căci acum chiar era liniște. O liniște neagră.
Schije din raze de lună i se așezară în poală și ea le strânse, ca să aibă lumină spre casă. Făcu un buchet, pe care îl înnodă cu un fir de păr și porni legănat la drum. Nu îi era frică de întuneric, nu credea în monștri, nu știa cine sunt și dacă sunt.
Și-ar fi dorit ca prietenul ei să aibă coarne și în felul ăsta să îl poată mângâia mai ușor și poate chiar îmblânzi, dar, așa, Iepuroiului ăstuia sperios nu avea ce să îi facă, pentru că deja era blând, prea blând, să mai poată fi îmblânzit, încălzit. Și atunci cum să îl stăpânească se întreba, dacă el își făcea de cap cu tot zbuciumul și imprevizibilul din el?!
Frământând întrebarea în minte, călca ușor-zburând pe un pământ cald, care avea să îi păstreze multă vreme de acum înainte, urmele, cu un fior prețios, șlefuit, înmiresmat.