I-a cumpărat tatăl lui un pițigoi de pluș, care cântă, dacă îl apeși pe burtă. Mare bucurie și entuziasm. Pițigoi în sus, pițigoi în jos. Cirip-cirip. Plimbat peste tot. Până în ziua, în care a dispărut. Tatăl lui a refăcut drumul de la mașină spre casă, căutând pe unde ar fi putut să cadă. Cu disperare, a scotocit printre lucrurile din mașină. Pițigoiul nu-i și pace. Ce-i de făcut? A doua zi de dimineață, deschide transpirat ușa magazinului pentru animale, zărește plușul și-l înhață (contra cost), înainte să-și dea seama pruncul de dispariția lui precoce. Peste încă o zi, ce să vezi în tufișul de pe alee? Era chiar el. Primul pițigoi revenise plouat în viața noastră. Acum avem doi, care zac în cutia cu jucării.
Și întrebarea metafizică, de mă bântuie este: ce-a vrut, de fapt, să îmi zică această pasăre? Având în vedere că e simbolul libertății și că, dacă îl pui în colivie, se sinucide, efectiv, ce a ciripit el, de fapt? Că două libertăți sunt mai bune ca una? Că să nu te atașezi de lucruri? Să nu mai fim cheltuitori?
Vezi? Degeaba colcăie universul de simboluri, dacă tu te uiți ca o curcă-n lemne la ele!